Scrisoare a lui Dimitrie Ghica ,fiul Domnitorului Dimitrie Ghica IV ,Berlin,1889

D1. Dimitrie Ghica s-a nascut pe data de 31 mai 1816 in Bucureşti si s-a stins din viata pe 15 februarie 1897 la Bucureşti). El a fost om politic; preşedinte al Consiliului de Miniştri al Ţării Româneşti (19 iulie 1861-22 ianarie 1862); preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (16 noiembrie 1868-27 ianuarie 1870); preşedinte al Adunării Deputaţilor (26 mai 1871-16 ianuarie 1875; 24 mai 1875-17 februarie 1876); preşedinte al Senatului (17 noiembrie 1879-5 martie 1883; 13 mai 1883-23 septembrie 1884; 17 noiembrie 1884-8 septembrie 1888; 9 decembrie 1895-15 februarie 1897). Fiu al primului domn pământean al Ţării Româneşti de după înlăturarea regimului fanariot, Grigore IV Ghica (1822-1828). Studiază în şcoli militare din Munchen, Viena şi Berlin. Serveşte în garda imperială a Rusiei (1835-1837) cu gradul de maior. După acest episod se retrage din armată şi călătoreşte prin Europa. Sprijină financiar substanţial Societatea studenţilor români de la Paris (1845) şi Comitetul Revoluţionar din Ţara Românească. Prefect al Poliţiei (1855-1857) şi primar al Capitalei (1857-1861). Deputat în Adunarea ad-hoc (1857), este unul dintre membrii conservatori ai Partidei Unioniste, refuzând discutarea problemei împroprietăririi ţăranilor. Deputat în Adunarea Electivă, renunţă la candidatura sa la domnie, pronunţându-se pentru alegerea lui A.I. Cuza (24 ianuarie 1859). In guvernele Ţării Româneşti este ministru al Cultelor (17 octombrie-23 noiembrie 1860) şi al Finanţelor (30 aprilie-12 mai 1861), apoi preşedinte al Consiliului de Miniştri si ministru de Interne (concomitent, 19 iulie 1861-22 ianuarie 1862). Este unul dintre liderii alianţei liberalo-conservatoare care l-a îndepărtat pe Cuza de pe tron (10/11 februarie 1866). Ministru de Interne în perioada Locotenentei domneşti (11 februarie-10 mai 1866) şi membru în Adunarea Constituantă din 1866. Conduce Consiliul de Miniştri în perioada 16 noiembrie 1868-27 ianuarie 1870, fiind, în acelaşi timp, ministru al Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice, ministru al Afacerilor Străine (16 noiembrie 1868-26 august 1869), ad-int. la Justiţie (21-24 ianuarie 1870) şi ministru de Interne (24-27 ianuarie 1870). Având o componenţă mixtă (conservatori şi liberali moderaţi), guvernul pe care îl conduce are de făcut faţă opoziţiei puternice a liberalilor conduşi de Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti. Principalele realizări ale sale sunt adoptarea Legii pentru poliţia rurală, înfiinţarea fabricii de bere Luther din Bucureşti, prima de acest fel din România, construirea unei uzine de producere a gazului (la Filaret) şi a primelor reţele de distribuţie, inaugurarea oficială a liniei ferate Bucureşti-Giurgiu, constituirea unor cooperative de credit rural, inaugurarea oficială a Universităţii şi a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, modernizarea oraşului Sinaia. Are o longevitate impresionantă la conducerea forurilor legislative ale ţării: circa 10 ani la Senat şi circa 5 ani la Adunarea Deputaţilor împreună cu Vasile Boerescu, creează (1876) o grupare politică conservatoare de centru (în jurul ziarului "Pressa"), care nu se va dovedi viabilă; în cele din urmă se înscrie în PNL (1881). Generos, bonom, jovial şi dinamic, ataşat ideilor de unitate naţională şi de stabilitate statală, a fost preţuit şi iubit de mulţi contemporani. Titu Maiorescu îi reproşa însă trecerea "fără multa greutate" dintr-un partid în altul. Şi-a respectat originea, patronând opere de binefacere: este prim-efor al Eforiei Spitalelor (1868-1889; 1896-1897), construieşte azilul Elena Doamna; membru în Comitetul marilor proprietari care a determinat crearea Creditului Funciar Rural. Autor al lucrărilor: Amicilor şi inamicilor mei (1856), Quelques pages de ma vie (1856), Partidul naţional-liberal (1888, în colaborare).