Scrisori catre plante - Virgil Carianopol

Dupa razboi, lirica sa n-a diminuat, dimpotriva, de abia acum simtindu-se in stare sa cante plenar. Versurile din La ceasul de taina au o rezonanta mussetiana vetust romantica si, intr-adevar, Virgil Carianopol este in aceste inedite un poet de cele mai multe ori vechi sentimental melancolic, insa nu grandilocvent, ci temperat clasic, ajuns la o desavarsita impacare cu sine si cu semenii sai (La o aniversara). Romanticul e atins de sentimentul caducitatii si ruinii, eroziunea lucrurilor omenesti nu-i lasa sufletul nemiscat, dar tocmai din aceasta constiinta a vremelniciei se naste o dorinta de elevatie, admirabil exprimata in poemele Din zbor si Puritate, doua capodopere. Vulturul e in prima simbolul setei ucigatoare de absolut, hermina care e atrasa de vanatori intre stanci de gheata manjite, prefera sa moara decat sa-si intineze blana, simbolul curateniei in cea de-a doua: „E datul ei, ii scrie-n soarta/ sa dea cuvant la vesnicii,/Mai bine sa luceasca moarta/ Decat murdara printre vii.”
Trecerea lui Virgil Carianopol de la suprarealism la traditionalism s-a facut in sensul parasirii exhibitiilor tehnice, fara ca poezia sa se aplatizeze, dimpotriva, pastrandu-si gratia imaginilor, una obtinuta prin amestecul regnului mineral cu cel vegetal: „Soarele, ca un pom pletos, isi tara crengile pe jos”.
„Ideea de intuneric e figurata altundeva prin imaginea de desime a arborilor: „Pana-n departare, iarasi nu stiu cine,/ Luase codru-n brate si dormea cu el”.
Dintele timpului nu distruge statuia, stabilitatea luand (in creatia artistica) locul miscarii: „Cu paru-n vant si rana langa rana,/ Cu talpa goala sfasiata-n tei,/ Taraste timpul langa ea, in goana,/ Cu colti infipti adanc in pieptul ei”.
Natura se retrage din ochii cerbului cand acesta moare: „Si usor, precum privirea-i zboara,/ Iar din rana-i curge inca foc,/ Codru-ncet, prin lacrami, iese-afara,/ Intorcandu-si arborii la loc”.
Raul e o vietate nuda, zglobie: „De prin brazii cautand spre soare,/ Au pripasit cu parul de beteala/ Un pui de rau ce toata ziua sare/ Si rade printre pietre-n pielea goala”.
Intrucatva mai hazardate sunt imaginile stelelor in rochii de aur cu dantele, a funiilor decapitate plutind pe lac, a plopilor vazuti ca niste turnuri inalte si subtiri si a randunicilor care liniaza peisajul ca pe o foaie de hartie. Izbutita e imaginea din Chip: „Cum stai asa pan’ la genunchi in Mare,/ Cu trupul ars de soarele trecut,/ Cu bratele ramase-n cingatoare,/ Pari o superba amfora de lut”, sau descrierea unui covor oltenesc „Ca o campie, oglindind intinsul,/ Cu pasari care-i stau pe crengi cantand,/ Privindu-l lung, aduce-n el nestinsul/ Din departare vremuri luminand.// Impestritat cu crini si lamaita,/ Cu albastrele si cu maci duiosi,/ Vii, flori de liliac sau romanita”.
Poezia senectutii are la Virgil Carianopol un aer de cuceritoare tinerete”.