Teatrul varstelor - Dumitru Popescu

Din zece în zece ani – cu aproximatie, desigur, – suntem mereu altcineva. Amintiti-va cât de crud ne smulge adolescenta din copilarie, implicându-ne în primele aventuri sentimentale si în cautarea drumului. Si cum, apoi, atrasi de tumultul bâlciului care este viata, alegem ceva pe care îl declaram „al nostru”. De atunci, ca membrii altei familii, ctitorim corpul material al unui vis manoleic – ce ajunge sa fie palat sau cocioaba, alveola de beton sau biserica personala. Pentru ca, într-un târziu, mintea sa ni se trezeasca în posesia schelariei unui roman, mai voluminos sau mai firav, pe care cei mai multi nici nu apuca sa-l citeasca. Si, în sfârsit, sa fim chemati pentru a ne pregati de calatorie, una cu toate ca nesfârsita, fara niciun bagaj. 
Toate acestea le gasim în teatrul vârstelor omului.

Dumitru POPESCU