Telegrama scrisa olograf si semnata de scriitorul de avangarda Virgil Teodorescu

D6.Format A4 .Virgil Teodorescu (născut la 15 iunie 1909 în comuna. Cobadin din judeţul Constanţa) a debutat, conform propriilor lui precizări, de trei ori: prima oară în 1926, în Anuarul Liceului "Mircea cel Bătrân" din Constanţa unde era pe atunci elev; a doua oară în 1928, sub pseudonimul Virgil Rareş, în miniaturala şi faimoasa revistă Bilete de papagal (seria întâi) a lui Tudor Arghezi; şi a treia oară în 1932, ca soldat în Compania a V-a a Regimentului 34 Infanterie din Constanţa, într-un fel de manifest, scris de mână de el însuşi, în mai multe exemplare, sub impresia morţii unui recrut sărac şi delicat, Iuseim, copleşit de asprimea vieţii militare. Poemul-necrolog, intitulat Cu chipiul pe cap, exprimă o atitudine protestatară într-un stil ludic şi marchează aderarea lui Virgil Teodorescu la suprarealism: "Curgeau păduchii de pe el şi îi zisei/ mă iuseime/ mă iuseime frate/ fă-te-ncoace/ şi ia o barză-n cioc/ ei zise el nu ştii/ mai săptămâna/ mi-a mai trântit un general cadâna/ aşa-i dom caporal când n-ai noroc/ mă iuseime/ fă-te mai încoace/ şi ia o barză-n cioc/ las că se face/ se face iuseime cât eşti viu/ n-ai auzit că lui papuc majurul/ ăl de-nvârteşte manutanţa/ i s-au scăpat recruţii în chipiu?/ Se face iuseime cât eşti viu". Din această perioadă datează, de altfel, şi efemera (două numere) revistă avangardistă Liceu, editată de Virgil Teodorescu - care publică în paginile ei versuri semnate Cocoi Taalat - şi prietenul său Taşcu Gheorghiu (Suly), şi el constănţean. Elaborată mai mult în joacă, revista va deveni, spre surpriza propriilor ei realizatori, un preţios document de istorie literară, consultat de toţi cercetătorii celui de-al doilea val suprarealist din România. Acest al doilea val, cu momentul de apogeu în 1945, i-a avut ca promotori pe Virgil Teodorescu, Taşcu Gheorghiu, Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, D. Trost şi a fost înregistrat (cu satisfacţie) inclusiv de André Breton, pontiful suprarealismului european. Ca şi emulii săi, Virgil Teodorescu a semnat programe estetice incendiare, a scris versuri în colaborare, şi-a folosit cultura - multilaterală şi bine însuşită - pentru a inventa texte excentrice, care să "epateze" spiritul burghez. El a urmat "tradiţia" suprarealistă şi prin aderarea la mişcarea comunistă (devenind, din 1933, membru al Uniunii Tineretului Comunist), iar la maturitate prin "academizare", şi la propriu, şi la figurat. Poetul a avut, de altfel, întotdeauna o stare de spirit solară, astfel încât revoluţionarismul pentru care a optat din raţiuni de program estetic a luat, în cazul său, o formă echilibrată şi senină, compatibilă cu studiul sistematic (Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti absolvită în 1935) şi cu funcţiile importante din anii de după instaurarea comunismului (redactor-şef al revistei Luceafărul, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale etc.). La prezidiul Marii Adunări Naţionale afişa un surâs luminos, în concordanţă cu aureola sa de păr rar şi alb. Când a murit (la 24 iunie 1987) a făcut-o discret şi împăcat cu sine. Pe catafalc avea figura - neverosimilă - a unui Robespierre angelic. Cărţile lui Virgil Teodorescu, numeroase, sunt de un nonconformism monoton. Ele reprezintă recolta - bogată - a unui cultivator paşnic şi conştiincios: Poem în leopardă (Les éditions de l'oubli, exemplar "ilustrat cu harta Leopardiei şi un mare număr de stilamancii"), 1940, Diamantul conduce mâinile (exemplar unic, în colab. cu Paul Păun şi Trost), 1940, Blănurile oceanelor (cu două reproduceri de W. Paalen), Butelia de Leyda (Colecţia suprarealistă, cu patru lovaje şi un brevet lovaj), 1945, Critica mizeriei (text programa-tic, în colaborare cu Gellu Naum şi Paul Păun), 1945, Spectrul longevităţii, 122 de cadavre (în colaborare cu Gellu Naum), 1946, Au lobe du sel (La collection surréaliste "Infra-Noir"), 1947, La provocation (La colection surréaliste "Infra-Noir"), 1947, Eloge de Malombra (text programatic, "en collaboration avec Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun et Trost"), 1947, Pisica de mare (piesă într-un act), 1953, Scriu negru pe alb, 1955, Drepturi şi datorii, 1958, Semicerc, 1964, Rocadă, 1967, Corp comun (coperta de Jacques Herold), 1968, Blănurile oceanelor şi alte poeme (antologie, coperta executată de autor), 1969, Vârsta cretei (în colectia "Cele mai frumoase poezii" a Ed. Albatros, cu o prefaţă de Al. Protopopescu şi un portret al autorului de Marcela Cordescu), 1970, Repaosul vocalei, 1970, Poemul întâlnirilor (coperta după o idee a autorului), 1971, Ucenicul nicăieri zărit, 1972, Sentinela aerului, 1972, Heraldica mişcării, 1973, Dreptatea mării (piesă pentru teatrul de păpuşi), 1976, Poezie neîntreruptă (col. "Biblioteca pentru toţi" a Ed. Minerva, 1976), Ancore lucii, 1977, Culminaţia umbrei, 1978, Cât vezi cu ochii (ediţie îngrijită de autor, în col. "Poeţi români contemporani" a Ed. Eminescu), 1983. Texte ale sale şi referiri semnificative la opera sa mai există în Antologia literaturii române de avangardă (alcătuită de Saşa Pană, cu câteva desene de epocă, Ed. pentru Literatură), 1969 şi Avangarda literară românească (antologie, studiu introductiv şi note bibliografice de Marin Mincu, Ed. Minerva), 1983.