Tristetea de a fi

Editura: Oltenia
Autor: Cioran Emil
Anul: 1992
Nr. pagini: 120
Stare: bună
enorocirea omului este cã nu se poate defini in raport cu ceva, cã el n’are în existentã un punct stabil si un centru de determinare. Oscilatia lui între viatã si spirit, îl face sã le piardã si pe acestea, si sã devinã astfel un nimic care doreste existentã. Animalul acesta indirect, doreste spiritul si regretã viata. Omul nu-si poate gãsi niciun echilibru în lume, fiindcã echilibrul nu se câstigã negând viata, deja trãind. Acest nimic ce doreste existenta este rezultatul unei negatii a vietii. De aceea omul are privilegiul de a putea muri oricând, de a renunta la iluzia de viatã din el. Nu este revelatoare pentru esenta omului pornirea spre decadentã? Cea mai mare parte din oameni decad; numai putini se înaltã. Si nimic nu este mai întristãtor decât sã vezi cum decad oamenii. Cãci nu te întristeazã numai faptul cã in destinul lor poti vedea viitorul tãu, ci te intristeazã îndeosebi prezenta continuã a unui putregaiu in esenta omului. Este bine cã în lume se mai gãsesc si creatori fericiti, precum este bine cã se mai gãsesc si oameni cari se pot înãlta încontinuu. Intreg procesul de decadentã a omului nu este decât o succesivã detasare de existentã; dar nu o detasare prin transcedentã, prin sublim, sau prin renuntare, ci printr’o fatalitate asemãnãtoare cu aceea care aruncã la pãmânt un fruct putred dintr’un pom. Orice decadentã este o deficientã de existentã si o pierdere in existentã, încât singurãtatea omului este in acelas timp o singurãtate a nimicului si o singurãtate a firii. Când te gândesti mult asupra omului, asupra conditiei lui particulare in lume, te apucã o nemãrginitã amãrãciune. Sã-ti dai seama in fiecare clipã cã tot ceeace faci tu este fructul conditiei tale particulare; cã toate gesturile absurde, sublime, riscate sau grotesti, toate gândurile, tristetile, bucuriile si prãbusirile, toate elanurile si toate înfrângerile sunt rezultate numai din forma ta particularã de existentã, cã dacã ai fi fost orice altceva decât om nu le-ai fi fãcut, sã ai în fiecare clipã in constiintã aceastã particularitate a conditiei umane, sã te obsedeze absurdul formei umane de existentã, înseamnã a te desgusta de fenomenul uman în asa mãsurã, încât doresti sã devii orice numai om nu. Obsesia de fiecare clipã a absurdului uman face de douã ori existenta insuportabilã: ca viatã conceputã biologic si ca viatã deviatã în formã umanã. Or aceastã formã este un paradox în lume. Si oamenii au plãtit scump paradoxul formei lor de existenta, l-au plãtit cu prea multe suferinte, cu inadmisibile suferinte într’o lume, ea însãsi inadmisibilã.