Specificatii
Editie de exil, 40 pagini. Părintele Calciu a fost anticomunist și
membru al Mișcării Legionare pentru care a fost condamnat la 21 de
ani de închisoare sub comuniști (1948-1964, 1979-1984). În
închisoarea pentru studenți de la Pitești (1949-1951) a făcut
compromisuri, participând la reeducare. Ulterior a refuzat
compromisuri cu sistemul comunist. A fost transferat apoi la
Gherla. În procesul intentat vinovaților reeducării de la Pitești,
Gheorghe Calciu se apără opunându-se culpabilizării deținuților, pe
motiv că adevărații vinovați sunt cei din conducerea Securitătății
și a Ministerului de Interne (Alexandru Nicolschi, colonelul Teodor
Sepeanu și alții. În luna iulie 1958 este transferat la Jilava, la
secția numită Casimca (celulele erau situate la câțiva metri sub
pământ, fără iluminare naturală și fără altă aerisire decât 3 găuri
în ușă, cu apă curgând continuu pe pereți). I-a avut colegi de
celulă pe Iosif V. Iosif, Marcel Petrișor și pe liderul tineretului
legionar, Constantin Oprișan. Alături de ceilalți doi colegi, au
avut grijă permanent de Oprișan, care era bolnav de tuberculoză și
care nu beneficia de asistență medicală. Marcel Petrișor
mărturisește că, într-un gest de solidaritate, Gheorghe Calciu și-a
tăiat venele scurgând sânge în gamelă, pentru ca, după decantarea
hematiilor să-i dea să bea limfa lui Costache Oprișan, care
pierduse mult sânge. Eliberat din închisoarea Aiud în anul 1963 i
s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În urma amnistiei
generale din 1964, Gheorghe Calciu a fost eliberat. A urmat
Filologia și Teologia, fiind învestit cu harul preoției. Devine
profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București. La marele
cutremur din 4 martie 1977, o aripă a internatului Seminarului se
prăbușește. Chemat de seminariști, vine în toiul nopții de acasă și
este singurul profesor care, alături de câțiva elevi, lucrează cu
mâinile goale toată noaptea pentru a încerca să salveze de sub
dărâmături pe cei patru seminariști îngropați sub moloz. La
Seminarul Teologic Ortodox din București s-a opus ateismului. În
Postul Sfintelor Paști, din anul 1978, ține un șir de 7 prelegeri,
intitulate „Șapte cuvinte către tineri”. Ia atitudine public față
de dărâmarea Bisericii Enei din București, pe locul căreia se
planificase construirea unei crâșme. Pe tot parcursul acestei
perioade primește zilnic telefoane de amenințare. Atât predicile
ținute cât și protestul față de demolarea Bisericii Enei îl aduc
din nou în vizorul Securității. Este arestat în anul 1979, judecat
și condamnat la mai mult de 10 ani de închisoare. I se confiscă și
averea, astfel încât soția și copilul rămân fără frigider, aragaz
și alte bunuri de strictă folosință, fapt care a determinat un val
de proteste din partea exilului românesc: Mircea Eliade, Virgil
Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. A fost mai
întâi internat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava,
apoi a fost transferat la penitenciarul Aiud, unde a avut colegi de
celulă condamnați pentru omor.[necesită citare] Cea mai mare
perioadă a detenției a petrecut-o în izolare. În timpul detenției a
fost bătut, umilit și ținut nemâncat. După 5 ani și jumătate, în 20
august 1984, este eliberat, ca urmare a presiunilor internaționale
venite din partea liderilor lumii, cum ar fi Margaret Thatcher,
Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea. Contrar voinței sale, în
anul 1985 este obligat să părăsească țara împreună cu familia.
)
