Vanatul Romaniei - Vasile Cotta

În România, vânătoarea este percepută, de peste 50 de ani, ca o activitate rațională, desfășurată în scopul menținerii, cu arma de vânătoare, a echilibrului în natură. Mai exact spus, în scopul menținerii echilibrului dintre speciile de vânat prădător și cele de vânat plantivor, și dintre speciile de vânat în general și mediul acestora, abiotic și biotic, de viață.

Această concepție s-a impus întrucât echilibrul actual din natură nu mai este un echilibru natural în adevăratul sens al cuvântului, ci un echilibru menținut într-o stare de relativă stabilitate prin intervenția înțeleaptă, motivată ecologic și economic, a factorului VÂNĂTOR.

Așadar, vânătoarea este o activitate conștientă, prin care se exploatează durabil o resursă naturală regenerabilă. Este percepută astfel de managerii în materie, care urmăresc permanent evoluția populațiilor de vânat din punct de vedere cantitativ și calitativ, și care stabilesc, prin metode și mijloace cu pretenții științifice, cotele anuale de vânare, diferențiate pentru multe specii de vânat sedentar pe sexe, pe clase de vârstă și pe categorii de calitate. Ei merg cu logica mai departe, urmărind menținerea în permanență a unor efective optime de vânat, de asemenea corect structurate, așa încât să se beneficieze de cote de vânare cât mai mari, în condițiile unor prejudicii cât mai mici produse de vânat mediului agricol și/sau forestier de viață.

 

Influența și rolul pozitiv al vânătorii rezultă din nenumărate date arheologice, desene rupestre și înscrisuri antice, scrieri medievale și tratate moderne de cinegetică. Grăitoare sunt și numeroasele basoreliefuri și sculpturi străvechi, statuetele, statuile și sculpturile mai recente, tablourile și fotografiile epocii moderne și multe alte asemenea opere de artă, având ca motivație vânatul și vânătoarea. Folclorul și toponimia constituie și ele dovezi certe, ca de altfel și nenumăratele și nemuritoarele opere scrise și/sau interpretate. Toate vin să argumenteze susținerea conform căreia vânatul și vânătoarea au constituit un nesecat izvor de inspirație pentru artiști și au influențat covârșitor, de-a lungul timpului, evoluția societății umane, care, la rândul ei, le-a influențat în aproape aceeași măsură.

Pentru protecționiștii naturii și chiar pentru tinerii „verzi”, care au categoric mult mai puțini ani de activitate în materie de protecția naturii, vânătorii sunt încă exemple demne de urmat. Pragmatici fiind, vânătorii și-au impus singuri opreliști în practicarea vânătorii, limite clare în timp și spațiu, așa încât să nu pericliteze, în nici un fel, durabilitatea activității. Au fost, de asemenea, primii care au sesizat și au luat poziție împotriva deteriorării habitatelor vânatului, înțelegând înaintea tuturor că protecția vânatului, fără o protecție corespunzătoare a habitatelor, rămâne o simplă utopie. Așa cum utopică rămâne și teoria protecției totale a unor specii de vânat sau a vânatului în anumite arii protejate, fără o motivație convingătoare a interesului pentru o astfel de protecție.

Având aceeași dragoste comună „natura”, care include și vânatul, protecționiștii, tinerii „verzi” și vânătorii au, în genere, aceleași interese. Numai că unii au, așa cum am precizat deja, spirit pragmatic și milenii de experiență în urmă, pe când ceilalți sunt „juniori” în activitate și susțin încă teorii iluzorii, lipsite adeseori de interesul material concret în acest sens.

Trecând peste unele „neînțelegeri” inerente, fiecare dintre părți monitorizează influența civilizației asupra echilibrului în natură și fiecare încearcă să intervină în favoarea celui din urmă, pentru a o favoriza pe cea dintâi. Deși acționează separat, dar în același sens, împreună vor trebui să-și asume, de acum înainte, responsabilitatea pentru ceea ce vor lăsa moștenire generațiilor viitoare.

De acționat efectiv cu arma, pentru menținerea echilibrului dintre vânat și mediu, vor acționa însă doar vânătorii. Nici pentru sportivi, vânătoarea nu reprezintă un simplu sport, deși implică efort fizic, uneori până la adânci bătrâneți, și spirit fair-play.

Această activitate nu se poate confunda nici cu disciplina tirului, deoarece are cu totul și cu totul altă motivație, practicându-se în condiții cu mult mai puțin previzibile decât în poligon. Vânătoarea presupune cunoștințe multiple despre natură, despre vânat și despre tehnica vânătorii, rațiune și inspirație, înzestrare fizică și pasiune, autoeducare și autocontrol, talent și experiență, dar și trăiri sufletești aparte, care motivează efortul fizic depus și refugierea temporară din tumultul vieții cotidiene.

Pentru veterinari, similar confraților din Uniunea Europeană, vânătoarea constituie doar o activitate utilă societății, definită neinspirat „ucidere a animalelor sălbatice”, prin care se introduc în circuitul economic anumite produse animaliere (carne, blănuri, coarne etc.). Definiția dată de aceștia vânătorii este însă simplistă și supărătoare, deoarece vânătorii nu ucid vânatul, ci, așa după cum s-a arătat, îl vânează de regulă selectiv. Deși noțiunile sunt oarecum similare, ele nu se pot totuși confunda fără riscul căderii în ignoranță. Un risc pe care veterinarii contemporani și l-au asumat, determinând nenumărate proteste la nivelul organismelor naționale și internaționale în domeniu.

Percepțiile referitoare la vânătoare sunt așadar diferite, influențate fiind covârșitor de profesiunea celor preocupați, într-un anume fel, de activitate. Aceste percepții sunt însă generatoare de imagine în societate. De aceea, vânătorii moderni, conștienți de riscul actual al perceperii greșite a activității practicate de ei cu bună credință, susțin, pentru publicul larg, adevărul de necontestat conform căruia desfășoară, din pasiune și pe cheltuială proprie, o activitate utilă echilibrului în natură și societății. Dacă nu ar face-o ei, societatea ar fi nevoită să angajeze profesioniști în acest scop, pe cheltuială publică. Altfel ce s-ar întâmpla cu populațiile de urși și de mistreți scăpate de sub control? Dar cu cele de lupi, vulpi, jderi, dihori și ulii porumbari, precum și cu populațiile altor specii care pot decima vânatul plantivor și pot căuta ulterior resurse alternative de hrană prin gospodăriile sătenilor? Aceasta fără a ne mai gândi la populațiile de vânat plantivor, care, înmulțindu-se haotic, ar putea deveni, la rândul lor, extrem de păgubitoare pentru agricultură și silvicultură.

Iată doar câteva motive pentru care vânătoarea contemporană, așa cum a fost succint prezentată, se impune a fi redefinită concis ca fiind un hobby al vânătorilor, util în egală măsură echilibrului în natură și societății umane.