Vatra parasita - Ioan Slavici

Degeaba; timpul trece si oamenii se prefac. Se stricase fata si nu mai putea sa stea, ca mai-nainte, zile-ntregi, cu copiii, cu gastile, cu ratele si cu gainile numai. Apoi de cand s-a dus la moara, n-a auzit, ce-i drept, nici o vorba buna de la nimeni, dar nici ocari si ghionturi n-a mai mancat, iar ca stapana la casa ei, facea ce voia, se scula si se culca cand ii venea, manca ce-i placea, si-l schimba traiul bun pe om. Lasa ca nu mai era tot atat de bondoaca ca mai-nainte si se saltase la trup, rotunjindu-se la obraji, dar i se schimbase si fata. Nu mai era copilul necajit si supus, care nu indrazneste sa ti se uite in ochi ci fata voioasa care rade mereu, si din ochi, si din buze, si se uita fara de sfiala-n fata si are vointa ei, peste care nu lasa pe orisicine sa treaca. O vedeai acum ca e fata lui Bucur al lui Cimbru, si Anei i se parea cateodata cam obraznica.