Specificatii
PREZENTARE CARTE „Nu există contract acolo unde nu
a fost constatat faptul că cele două părţi au vrut aceasta, însă nu
este nici acolo unde fiecare a vrut în solitudine. Consimţământul
este, pe rând, voinţa fiecărui contractant şi acordul voinţelor
lor.” Jean Carbonnier Existenţa consimţământului este o
condiţie necesară pentru validitatea contractului, dar nu şi
suficientă. Se cere, în plus, ca acest consimţământ să fie liber,
dat în cunoştinţă de cauză și neviciat. Prezenta lucrare reprezintă
teza de doctorat a autoarei, susținută în anul 2005, și analizează
viciile consimțământului și regimul sancționator al acestora în
ambientul legislativ reprezentat de Codul civil de la 1864. Dacă la
intrarea în vigoare a acestui act normativ principiul egalităţii
părţilor juca un rol axiomatic în reglementarea raporturilor
juridice de drept civil, actualmente această regulă esenţială
pentru echilibrul contractual nu pare să valoreze mai mult decât un
mit perimat. Explozia informațională, concentrarea de capitaluri,
presiunea unor mijloace de publicitate tot mai insinuante,
dezvoltarea tehnicilor de marketing tot mai agresive, proliferarea
situaţiilor de dependenţă de contract generate de expansiunea
creditării – toate acestea reprezintă un teren fertil pentru
„fragilizarea” consimțământului, ceea ce reclamă augmentarea și
diversificarea mijloacelor de protecție în această materie.
Multiplicarea fără precedent a cunoştinţelor tehnice şi juridice va
alimenta clivajul dintre categoria celor care se pot adecva din
punct de vedere intelectual comprehensiunii fluxului de informații
și cei care vor deveni sau vor rămâne niște analfabeți funcționali,
context ce reclamă reglementarea, de lege ferenda, a instituției
erorii de drept. Sub presiunea hiperinflației normative, devine din
ce în ce mai clar că juriștii nu vor putea rămâne cantonați la
infinit în „turnul de fildeș” al prezumției (sau ficțiunii?) nemo
censetur ignorare legem. Eroarea de drept este o realitate
iminentă, însă, pentru a preveni abuzul de drept, mai întâi va
trebui identificată, iar mai apoi configurată normativ, granița
volatilă între eroarea scuzabilă și cea nescuzabilă. Concluzia este
că sancţiunile viciilor de consimţământ, în reglementarea Codului
civil de la 1864, nu par adaptate gradului de rafinament al
surselor de alterare a voinţei, care asediază raporturile
contractuale la început de mileniu trei. Viitorul ar trebui să
aparţină sancţiunilor civile flexibile, care permit, la alegerea
victimei, menţinerea contractului afectat de vicii de consimţământ,
corelativ însă cu posibilitatea înlăturării consecinţelor
prejudiciabile pentru victimă prin intermediul reglajului fin al
daunelor-interese. Alături de răspunderea civilă, instituţii precum
regularizarea, adaptarea sau refacerea contractului aşteaptă „proba
de foc” a confruntării cu realităţile sociale pe care sunt
chemate să le reglementeze juridic. Marea provocare ce se află în
faţa legiuitorului şi a instanţelor de judecată constă în
necesitatea adaptării sancţiunilor, care trebuie să fie simultan
eficiente, atât în ceea ce priveşte protecţia intereselor victimei,
cât şi în ceea ce priveşte reprimarea comportamentului antisocial
al autorului alterării voinţei victimei.
