Dora si Capcabunul – Matteo Razzini

Se spune că frumusețea stă în ochii celui care privește. Pesemne că și blândețea, curajul sau iubirea cu care ne întâmpinăm aproapele sunt, de asemenea, dozaje ale propriului sine manifestate în exterior. Aceste valori ne ajută să anulăm alteritatea, să receptăm și să înțelegem lumea. Și iată – de la aparență la esență, de la incolor la culoare, de la uitare la viață – să avem curajul de a privi cu blândețe ochii celuilalt, pentru a-i vedea frumusețea sufletească și pentru a-i simți iubirea! În fond, cu-acest deziderat începe totul! Sau, cel puțin, așa începe narațiunea „Dora și CapcăBunul”, scrisă de Matteo Razzini și ilustrată de Sonia M. L. Possentini. Prima dată, Dora și Franco s-au întâlnit în stația de autobuz. Ea era o fetiță curioasă, iar el era un vlăjgan cu chip bătrânicios. Ea l-a privit stăruitor, iar el i-a scris o poezie: „Caut-o cu capu-n jos sau mijește-ți ochii-n sus. De vrei, du-te și-n Peru. Însă de n-o găsești, ține bine minte: poezia ești chiar tu!”. Citindu-i bucuria în ochi, Franco îi mai scrise una, însă de-această dată pe dosul palmei stângi. Și au mai urmat și altele, vreme de douăzeci și unu de ani. În total, cincisprezece mii cinci sute cincizeci și cinci de poezii! Și totuși, cine era acest Franco? Franco era un căpcăbun care își petrecea timpul colindând orașul și scriind poezii pe care le oferea în dar persoanelor întâlnite. Frazele erau magice pentru oricine, însă pe Dora o ajutau să lupte împotriva lui Igor Șterge-Margini, bătrânul învățător de la școală care confisca orice bucurie din oameni și din lucruri. Iar în jurul acestui echilibru se și scurgea timpul: ceea ce azi înlătura Igor Șterge-Margini, mâine înfrumuseța iar Căpcăbunul. Însă toate acestea până-ntr-o zi, când lui Franco i s-au terminat bilețelele din buzunar și cerneala din stilou. Această întâmplare avu și un deznodământ nefast, căci Igor Șterge-Margini îl ucise pe Căpcăbun, îndepărtându-l de pe suprafața Pământului. În acest context, nici nu era de mirare că un văl de tristețe se așternu peste oraș și că viața își pierduse culoarea, lăsând lucrurile și oamenii în anostie. Odată cu personajul excentric au dispărut nu numai poeziile, ci însăși ideea de frumos, moartea lui Franco căpătând astfel și conotație simbolică. Cu toate acestea, valorile sunt constante imuabile în plan existențial, iar la înmormântarea Căpcăbunului, în uniformitatea searbădă, se distinge silueta Dorei – o pată suavă de culoare într-o mulțime estompată. Depozitară a mărgaritarelor primite-n dar, ființa ei oglindea și acum frumusețea cultivată de bătrânul poet, revelându-și astfel influența. Franco o alesese pe ea nu doar ca beneficiar al comorilor sale, ci și ca discipol, iar mâzgâlitura de pe dosul palmei stângi era dovada elocventă în sensul acesta. Amintirile Dorei rămân vii și nealterate, iar cuvintele magice ale lui Franco atârnă greu în conștiința sa. În final, imaginația o ajută să valorifice taina primelor fraze – „Poezia ești chiar tu”, transformând-o într-o militantă pentru bine, frumos și adevăr. Înțelegându-și menirea, Dora răspândește prin tot orașul amestecul poetic al lui Franco, ajutând lucrurile și oamenii să-și recapete vitalitatea. Poezia, ca exponentă a artei și manifestare a frumosului, este leacul desăvârșit împotriva lui Igor Șterge-Margini, adică împotriva uitării, a ignoranței, a nepăsării. Magia lui Franco devenise de-acum magia Dorei, iar întâlnirea cu fetița slăbuță, parcă amintind de propria-i întâlnire cu Capcăbunul, confirmă acest lucru. În ochii copilei din stația de autobuz se citea același curaj nesmintit de aparență și de zvon, ca al Dorei de odinioară. Lesne de-nțeles că și ființa acesteia tresări de-aceeași uimire și revelare a neînțelesului citindu-și poezia, scrisă de-acestă dată de Dora… Zugravită în nuanțe intense pentru a contrasta ternul și viul, poezia și ignoranța, amintirea și uitarea, cartea „Dora și Capcăbunul”, scrisă de Matteo Razzini și ilustrată de Sonia M. L. Possentini, sugerează cititorului nevoia de prezență constantă a frumosului, binelui și adevărului în viața individului, prezentându-i totodată acestuia și cenușiul alternativei. În economia acestei ecuații, putem deveni oricând exponenți ai acestor valori, recunoscându-le și propagându-le, fiind astfel schimbarea de care societatea are nevoie pentru o funcționare echilibrată și armonică.