GEORGE VAIDA - MATRAGUNA (POEME) [FRIZE, IASI 1942/dedicatie MIHAIL CHIRNOAGA]

Volum postum, 96 pag., cu dedicatia editorului M. CHIRNOAGA pentru CONSTANTIN COJAN.

Doua cronici din epoca:

Volumul de fata, întocmit cu pietate si dragoste de D. Mihail Chirnoaga, dupa moartea poetului (18 august 1941, în luptele din fata Odesei), nu reprezinta decât într-o mica masura ceea ce talentul lui George Vaida ar fi putut darui literaturii noastre în realizarile lui viitoare. Hartuit de o cariera cu totul straina de preocuparile literare, nedispunând de suficient timp liber pentru a-si ordona munca într-o continuare fireasca, poemele acestea au fost scrise pe apucate, mereu refacute si transcrise, încât numai câteva pot fi socotite ajunse în forma lor definitiva (D. Mihail Chirnoaga marturiseste în introducere: «Dupa repetate analize, scriitorul ajunsese sa-si clasifice singur poemele dupa calitate: 4 foarte bune, 2 bune; 3 traduceri foarte bune», p. 9) . Faptul acesta se datoreste si scrupulozitatii de ultima ora la care ajunsese poetul. Dupa experienta de început din “Calm exterior”, volum aparut în 1938, unde era un adept si un urmas al ermetismului barbian, amestecat cu influente blagiene, asa cum era în buna parte toata poezia noastra tânara de atunci, George Vaida pare a se aduna si a reveni la expresia fireasca a talentului sau, orientându-se catre balada si catre poezia de idei, în forma lor clasica si traditionala. Din aceasta categorie fac parte frumoasele poeme: Naerul (p.63), Balada unui alt Villon (p. 69), Balada fetei de pe strada (p. 71), Întoarcerea lui din ceata (p. 73), etc., pline de o tristete grea si resemnata, a nimicniciei vietii si a zadarniciei idealurilor umane. Apele ravasite si spumoase s-au adunat între maluri, imaginea scânteietoare si gratuita este lasata în parasire. În locul lor, poetul întrebuinteaza expresia directa si simpla, naratiunea si verbul, nu odata amintindu-l pâna la asemanare pe Eminescu. În aceasta privinta, numai un singur poet tânar poate fi asemanat cu George Vaida, ofiter si el, la fel pornit din claustrarile barbiene si ajuns sub tutela marelui nostru clasic, anume Aurel Marin. În amândoua cazurile însa, dupa cum aminteam si altadata, asemanarea acestora a ajuns primejdioasa. În afara de baladele si poeziile de idei, o mentiune deosebita merita bucatile cuprinse în ciclul: Camera poetului, precum si cele în care este cântata trecerea timpului si îmbatrânirea. O tristete generala învaluie fiecare vers din aceste poezii, asemanându-se cu o plângere monotona si calma, ca o ploaie de toamna târzie. Revin mereu versuri ca acestea: M-am încrezut prea mult în steaua mea, / Frumoasa lira, palida iubita. / Azi inima-i de blocuri mari strivita / Iar mâna tot mai rece si mai grea. (25 de ani, p. 59) Si parca sunt un ram / Ce-ngân stravechi litanii / Din carti ce nu le am. (Între lumini, ca luna, p. 44) Prieteni, prieteni, doar anii / Ne-apropie lin de trecut, / Cu-abia auzite litanii, / Sub cerul noptatic si mut. / Si dragostea, noaptea si luna, / Aceleasi coboara în noi. / Dar unde-i bataia, nebuna, / A inimii, ca un suvoi? (Cântec pentru prieteni, p. 39) Nemultumit de viata si de oameni, ajungând sa aiba o tot mai mica încredere în el însusi, poetul se trezeste dintr-odata în fata marilor probleme ale existentei, este patruns pâna în fundul sufletului de certitudinea unei morti apropiate si de zadarnicia vietii pe care a dus-o. Cu asemenea preocupari de adânc continut, este firesc ca atentia lui sa paraseasca imagismul usor al poeziilor de început si sa se orienteze tot mai insistent catre poezia de respiratie generala. Printre poetii tineri, experienta aceasta este dintre cele mai pilduitoare si mai esentiale. De aceea, moartea lui George Vaida este o mare pierdere.


Volumul de poeme „Matraguna" al lui George Vaida a fost tiparit prin îngrijirea d-lui Mihail Chirnoaga, fiindca autorul a închis ochii acum un an, pe front, înainte de a-i fi dat forma definitiva. Gestul d-lui M. Chirnoaga este un pios omagiu adus unui poet care promitea atât de mult si de aceea merita toata lauda. George Vaida era unul din ofiterii de cariera, delà noi, care se îndeletnicea cu literile. Delà primele versuri te întâmpina o atmosfera de modestie, de discretie. Nimic fortat, nimic pentru efect ; poate prea multa truda în faurirea versului. Desigur ca George Vaida s'a chinuit mult pâna sa dea forma definitiva a unei poeme. Aceasta credem ca e o explicatie de ce a întârziat sâ-si publice volumul, când la noi sunt atâti tineri setosi de succesul ieftin, care alearga sa-si tipareasca versurile înfiripate in aceeasi zi. Versurile :Si câte visuri, câte nadejdi n'am pus cândva In versul asta trudnic, în palida mea stea, nu sunt întâmplatoare. Dar lupta dusa de poet cu gândul amorf, care trebue sä ia forma poeziei, se întrevede si din faptul ca sacrifica imaginea, ideea chiar, numai ca versul sa aiba rotunzime. De aci poate si lipsa de caldura a poeziei lui George Vaida. Urechea retine cadenta ei ritmica, ochiul luneca fara oboseala si sfârseste cartea admirându-i frumusetea rece si totusi tulburatoare. De aceea nu este o întâmplare ca George Vaida a cântat cu predilectie natura moarta. Orice impuls de vieata se pierde înainte de a-1 cuprinde pe poet. La masa peste care atâta vreme Am stat cu creanga visului plecat, Simt brate dragi c'ar vrea sa mâ mai cheme Dar in singuratate s'au uscat. E atâta teama de vieata si de sgomot în poezia lui George Vaida ca si bataile ceasornicului parca se întâmpla numai in vis. In leganarea limbii de alama Tu n'ai pus cea mai mica turburare, Nici un fior din urma nu te chiama Si nici un gând spre vremuri viitoare. Pâna si primavara, când toata vieata irumpe, poetului nu-i trezeste decât regrete si-1 face parca sa se ascunda cu sfiala. Si deodata ma încolaceste lin Regretul ca nu-i toamna si ca nimic nu moare, Când din atâtea zile cu atâta aprig soare Nu am putut sa darui si inimii putin. Poezia lui George Vaida e scaldata în melancolie, se desfasoara sub semnul ei ; o melancolie usoara, de regrete abia schitate, de nostalgii abia ghicite. Gândul lui se zavoreste între cei patru pereti ai camerei în care locueste, oprindu-se asupra cartilor, ceasornicului, portretului drag, ori alearga în trecut. Nicio privire spre viitor. Prieteni, prieteni, doar anii Ne apropie lin de trecut, Cu abia auzite litanii Sub cerul noptatec si mut. Vieata nu-i mai ofera nimic. Cu vremea scursa s'au lacatuit si bucuriile si sperantele. Au mai ramas doar visurile si regretele. Si poetul alege tonul elegiei, singur potrivit si cel mai propriu firii sale. Nimic din toate acestea câte sunt In clipa aceea n'o sa ma 'ntristeze, Voiu fi un bulgar rece de pamânt Ce 'n negura 'nvechindu-se va vrea In flori si 'n ierburi sa se înfioreze, Suind spre cer sa soarba linistea. George Vaida a încercat si traduceri si a ales pe Baudelaire si Verlaine. Nici autorii si nici bucatile alese nu sunt luate la întâmplare. S'a oprit la cei doi mari lirici fiindca avea afinitati cu ei si a tradus poemele „Albatrosul", „Nimicirea", „Moartea saracilor” si „Convorbire sentimentala", ca unele care corespundeau mai bine înclinatiilor sale. George Vaida a cântat natura moarta, a cântat în balade, a pictat cu vorbe maestrite dar retinute, portrete. A încercat de toate. Era fara îndoiala înca pe drumul cautarii, al formarii. Moartea i-a curmat cântecul mai înainte ca acordurile sa fi rasunat în toata bogatia lor. Ne-a lasat însa câteva bucati în care talentul lui a închis armonii si imagini ce-i vor fixa un rând în lirica noastra elegiaca.
VASILE GIONEA